Înotul este o activitate străveche, pe care oamenii o practică de când apa şi oamenii au văzut lumina zilei. Încă din timpul Egiptului Antic s-au păstrat picturi care înfăţişează personaje care înoată. Desigur, pe atunci, înotul era esenţial pentru supravieţuire. Indiferent dacă oamenii aveau nevoie să treacă peste râu datorită siguranţei sau, pur şi simplu, au trebuit să calce apa pentru a nu se îneca, de atunci înotul a parcurs hotărât o cale lungă.
Dacă ne transpunem puţin mai departe, în Grecia, vom descoperi că înotul a fost considerat unul dintre cele mai importante materii şcolare. Încă de la începutul civilizaţiei umane, înotul a jucat un rol important pentru om.
Anglia este ţara în care înotul se dezvoltă nu numai ca sport de agrement, dar şi ca sport competiţional. Competiţiile de înot au început să aibă loc încă din anul 1837 în bazinele create artificial în Londra.
Clubul Naţional de Înot din Anglia a început apoi să organizeze competiţii care au devenit rapid foarte populare.
Primul bazin interior din istorie a luat fiinţă în anul 1862, din nou în Anglia. La scurt timp, au început să ia fiinţă şi alte bazine, formându-se o altă organizaţie de înot, Asociaţia de Înot pentru Amatori a Marii Britanii, din care făceau parte peste 300 de cluburi.
Principalele stiluri de înot aplicate la competiţii au fost brasul şi înotul pe o parte, care fusese pe atunci recent descoperit.
Înotul, ca sport olimpic, a văzut lumina zilei în anul 1896 şi a fost o disciplină exclusiv masculină. Pe atunci, a fost stabilită numai disciplina „înot” şi distanţa de înot. Fiecare a înotat în stilul său, aşa cum ştia.
Bineînţeles, acest lucru nu putea funcţiona aşa mereu. S-a constatat că diferite stiluri de înot sunt mai rapide, ceea ce era nedrept. De aceea a avut loc separarea lor. Astfel au apărut disciplinele individuale de înot precum brasul, craulul, fluturele şi stilul liber.
Femeile au participat pentru prima dată la competiţiile de înot abia în anul 1912, la Jocurile Olimpice de la Stockholm.
În anii 1960, Jocurile au fost îmbogăţite şi cu alte discipline, înotul încadrându-se astfel printre sporturile la care s-au obţinut cele mai multe medalii.
În momentul de faţă, la Jocurile Olimpice putem întâlni mai multe sporturi care au loc în apă.
Săriturile în apă au fost, la început, o modalitate simplă şi rapidă de a ajunge în apă. Ca disciplină sportivă, săriturile au început să se dezvolte la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
Prima competiţie de înot sincron a avut loc la Berlin în anul 1890 şi din nou nu este surprinzător faptul că a fost o disciplină masculină. Abia în anul 1907 s-a ivit momentul potrivit ca această disciplină să se deschidă şi femeilor. Pe atunci, acest sport era cunoscut sub denumirea de balet acvatic. Denumirea de înot sincron a fost meritul Katherine Curtis în anul 1934. Aceasta împreună cu un grup de 60 de studente au prezentat un spectacol magnific, contribuind astfel la această denumire. Între sporturile olimpice a fost introdus abia în anul 1984.
Înotul pe distanţe lungi este la fel de vechi ca şi umanitatea însăşi şi dovezi despre acesta s-au păstrat nu numai din Egiptul Antic, dar şi din Grecia. Canalul La Manche a fost traversat pentru prima dată de Metthew Webb în anul 1875, iar în anul 1926, de prima femeie, Gertrude Ederle, într-un timp mult mai scurt decât Matthew. Această disciplină a fost introdusă la Jocurile Olimpice în anul 2008.
Anglia a devenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea leagănul poloului pe apă. Iniţial, regulile au fost similare celor de fotbal, pe parcurs au fost modificate la forma lor actuală. Poloul pe apă a fost introdus la Jocurile Olimpice în anul 1900.
După cum puteţi vedea, înotul a fost în mod inerent legat de omenire din cele mai vechi timpuri şi a parcurs o cale lungă în istoria lui. Atâta timp cât va exista omenirea, aceasta va fi însoţită şi de sporturile de înot şi este clar că înotul va continua să se dezvolte.
